Uf, ce greu e să intri în dashboard după atâtea zile de pauză. S-a şi aşternut praful de când n-am mai verificat blogul ăsta. Vroiam demult să scriu, dar am tot amânat, am tot amânat, am tot amânat, m-am luat cu altele şi am uitat. Ia uite că astăzi, duminică seara, am reuşit să găsesc cheful şi motivaţia necesară să vin cu o postare care sper să mă descătuşeze din amorţeală şi să-mi dau drumul din nou cu 2-3 articole pe zi. Motivul inactivităţii mele lungi este că am început să lucrez de pe la mijlocul lunii iulie într-un proiect mult mai amplu faţă de ce am lucrat până acum (nu e al meu, staţi liniştiţi, eu doar mă implic în el ca angajat. dau mai multe detalii mai încolo despre ce şi cum). Ideea e că blogul a trecut oarecum în planul al treilea, ca să zic aşa, primul fiind jobul, al doilea facultatea şi abia după aceea vin blogurile, fiindcă eu atunci când lucrez undeva sau pentru cineva vreau să-mi fac treaba cât mai bine, nu de mântuială, să-mi dau silinţa ca totul să iasă bine, să nu simtă omul cu banii că mă plăteşte degeaba. Aşa sunt eu, de felul meu, un om perfecţionist, care atunci când vine vorba de bani şi business sunt cât se poate de serios. În orice mă implic, fie că lucrez pe bani sau benevol, îmi place să iasă totul bine şi perfect. Aşa că mă străduiesc din greu de fiecare dată să fac treabă bună.
Acum că aveţi motivul real pentru absenţa mea, sper că v-am mai liniştit puţin, că n-aş vrea să vă cauzez atacuri de panică, Doamne fereşte :)). Nu m-am dus în lumea celor drepţi şi nici nu m-a răpit vreun extraterestru, pur şi simplu seara când îmi termin atribuţiile cad ca butucul rupt de oboseală şi nu îmi mai arde deloc de scris, nici măcar de tv nu-mi mai arde. Apropo, acum stau şi mă gândesc că nu am mai deschis televizorul de vreo 2-3 săptămâni. Şi ioi doamne ce bine a fost…
Chiar dacă am fost tentat de multe ori să închid spaţiul ăsta 2.0 după ce am ajuns la concluzia că fac cu greu faţă pe atâtea fronturi (muncă, facultate, bloguri), m-am hotărât până la urmă nu-l închid, pentru că oarecum m-am ataşat de el, a devenit o parte din mine şi dacă l-aş închide ar fi ca şi cum aş rupe o bucată din mine. În plus, am investit mult în el, bani, suflet, mult timp, aşa că nu pot să renunţ chiar aşa uşor la el, dacă mă-nţelegeţi?! Nu renunţ la ceea ce mă pasionează, chiar dacă asta înseamnă că voi activa în colţul meu 2.0 puţin mai rar decât o făceam de obicei, dar de tras obloanele la blog nu le trag, asta-i sigur. Voi încerca din răsputeri să mai scriu câte un text măcar la două zile aici, dar nu promit nimic. Sper că îmi va ieşi.
Ştiţi cât e de greu să găseşti motivaţia necesară ca să scrii un text după mai bine de zece zile de inactivitate? Foarte greu. Incredibil de dificil. Bloggerul este asemeni unui fotbalist care lipseşte de pe teren multe luni din cauza unei accidentări, îşi iese din formă, nu mai e la fel şi are nevoie de mult antrenament ca să-şi revină. Cam aşa mă simt io acum în timp ce mă forţez să scriu textul ăsta. Slavă Domnului că l-am terminat…
Ne auzim, cândva…