Orice tânăr trecut de 20 ani ştie că îi vine şi lui vremea să părăsească cuibul natal şi să o ia pe drumul lui în viaţă. E conştient că nu poate să sta o veşnicie pe spatele bătrânilor, aşa că, îşi găseşte un loc de muncă bun, o chirie la un preţ decent, dacă nu dispune de bani să-şi ia direct un apartament, îşi găseşte o mândruţă care să-l iubească şi pe care s-o iubească sincer, alături de care să înceapă să-şi construiască un viitor, şi uite aşa începe viaţa adevărată pentru tânărul nostru. Dă peste greutăţile vieţii, plata facturilor, cheltuieli, cumpărături şi alte cele. De multe ori resimte singur durerea după ce se loveşte de foarte multe ori cu capul de pragul vieţii. Şi e normal să se întâmple asta, până când a locuit în casa părintească, lucrurile au fost simple, mama şi tata se ocupau de totul, tânărul nostru nu avea grija zilei de mâine, el îşi vedea eventual de şcoală şi de tinereţe, ca orice om normal de altfel la vârsta lui.
Dar vine o vreme când distracţia asta se termină, iar acel moment este când începe tânărul nostru să ajungă să stea pe barba lui, să muncească pentru fiecare bănuţ, să facă economii, să pună deoparte pentru întreţinere şi alte diverse cheltuieli, să vadă cât de greu se câştigă banul şi ce sacrificii trebuiau să facă părinţii lui pentru a-i face lui totul pe plac.
Şi acum vine întrebarea firească pe care o am eu, care mă aflu oarecum în aceeaşi situaţie: care e vârsta optimă, sau hai să-i zicem, vârsta normală, pentru care un tânăr ar trebui să părăsească cuibul părintesc şi să o ia în drumul lui? Până la cât e normal pentru un tânăr să vieţuiască alături de părinţi ca să nu fie băgat în categoria paraziţiilor sociali care sunt ţinuţi de mama şi tata? Ştiu, de la 18 ani părinţii nu mai sunt obligaţi să te ţină, iar, ca orice pui, plecarea lui din cuibul unde a venit pe lume este atunci când ajunge la maturitate şi e capabil să zboare singur, să se descurce , să-şi găsească singur hrană, adăpost şi să reziste ştiind că nu mai are o aripă părintească deasupra capului. Ei bine, cum traducem asta în vârstă?
De pe la 20 ani cu toţii începem să ne gândim că de anul viitor vine timpul să zburăm din cuib şi să ne facem singuri viaţa, anul trece şi tot în casa părintească rămânem. Tot amânăm, tot amânăm, până ce ajungem într-o perioadă în care ne pică obrazul de ruşine că trebuie să stăm la o vârstă, gen 25+ ani, pe spatele lor, iar ei, dragii de ei, n-au ce să ne zică, că suntem sânge din sângele lor şi nu vor să ne izgonească în stradă.
E şi greu în ziua de azi să-ţi iei un apartament, sau cel mult o garsonieră, la ce preţuri sunt. Nu strângem noi banii ăia nici în 100 ani singuri, pe barba noastră, poate doar dacă am prinde un job bine plătit afară, dar nici aşa nu cred. Dacă nu te ajută părinţii cu nişte bani pentru o casă sau nu ai vreo mătuşă înstărită, chiria scrie pe tine, asta dacă nu alegi să fi un parazit pe spatele părinţilor până te însori, cum sunt de altfel mulţi de pe la 25 ani în sus.
Voi, care sunteţi mai trecuţi prin viaţă, la ce vârstă v-aţi luat zborul din cuib, iar restul, când aveţi de gând să o faceţi?
Ba vasile nu exista varsta optima. Eu is plecat de acasa de la 15 ani. De pe la 21 traiesc de pe spatele meu insa ai mei ma ajuta orincad le cer asta.
Iar despre luatul unei case nu e asa greu :) daca ai job e ok. poti sa iti ei.
@alex: interesant ce zici, dar întrebarea se pune aici, cât timp trebuie să munceşti ca să strângi îndeajuns de mulţi bani pentru un apartament sau o garsoniera?
Respect şi îmi scot pălăria în faţa oamenilor ca tine care au avut curajul să ia frâiele vieţii în mână de la o vârsta (destul de) fragedă.