Cel mai mare regret al vieții mele

Nu sunt genul de om sentimental și nici nu prea obișnuiesc să abordez subiecte personale pe acest blog pentru că țin foarte mult la viața mea privată, dar fac o excepție acum la început de an pentru că vreau să scriu câteva rânduri despre cel mai mare regret al vieții mele. Nu regret foarte multe lucruri din viața tumultuoasă și extrem de palpitantă pe care am avut-o, dar am un regret mare, uriaș de-a dreptul pentru sufletul meu, acela că nu m-am ținut de fotbal. Sau, altfel spus, că nu mi-am dorit mai mult să mă țin de fotbal și să devin un fotbalist profesionist și important așa ca tata, care, din păcate, nu mai este printre noi de 23 ani. Regretul meu cel mai mare e că nu am reușit să îi calc pe urme bâtrânului și să duc numele Manu pe toate stadioanele din România și din lume. Nu îmi place să vorbesc despre el foarte mult, o fac extrem de rar și nici nu vreau să profit de imaginea lui, prefer să mi-o creez pe a mea și să devin cunoscut prin ceea ce fac eu și prin munca mea, nu să fiu cunoscut ca și <ăla a lu' Manu>. El a fost un important jucător la Universitatea Cluj, club unde s-a lansat în fotbal, apoi la CFR Cluj și la FC Baia Mare, știu că a fost important din ce mi-au povestit alții care l-au prins jucând, căci eu nu am reușit să o fac, aveam 6 ani când s-a dus și prea mic să înțeleg viața. Dar sunt fericit și mă bucur că am moștenit de la el pasiunea pentru fotbal și am preluat acest microb pentru sportul rege.

Regret că nu am devenit fotbalist. Regret enorm acest lucru de fiecare dată când urmăresc un meci, fie pe stadion, fie în fața televizorului. Și urmăresc foarte multe. De fiecare dată când urmăresc un meci se activează în mine acel sentiment greu de descris în cuvinte de dragoste pentru fotbal și îmi pare rău că nu sunt acolo, pe dreptunghiul verde, făcând ceea ce îmi place de mic, să joc fotbal. De asta stadionul va fi mereu „ACASĂ” pentru mine și mă voi simți mereu cel mai bine acolo, în tribune sau pe teren. Și, ca o glumă, cred că dacă astăzi eram fotbalist, Cristian Ronaldo și Messi ar fi avut mai puține baloane de aur, patronul de la PSG și-ar fi dat jumătate din avere să mă aibă, iar numărul „10” la echipa națională era rezervat pentru mine. Dacă aș fi devenit fotbalist tribunele de pe Cluj Arena ar fi strigat, din nou, Manuuuuu pe Cluj Arena ca și în alte vremuri demult apuse pe bătrânul „Ion Moina”.

Asta e cel mai mare regret al meu în 29 ani, însă chiar nu regret nimic din tot ce mi s-a întâmplat după ce mi-am ratat cariera în fotbal, poate că așa a fost să fie și așa a vrut Dumnezeu să se întâmple.

Câteodată stau singur și îmi vine să plâng, gândindu-mă la tata și la câte aș fi putut face cu el și nu am reușit, prima bere cu el, povești peste povești, dezbateri despre fotbal și atâtea și atâtea meciuri importante, campionate mondiale și europene văzute fără el. Îmi lipsește asta enorm.