Cred cu tărie că unul dintre cele mai grele lucruri de admis în viaţa asta este atunci când greşeşti. Măi, oameni buni, deci toţi avem tendinţa să ne credem nişte hiper-mega-ultra-perfecţi care nu greşim niciodată, noi suntem atât de buni şi de deştepţi că nu putem conştientiza că se poate întâmpla să mai şi gafăm din când în când. Avem un ego imens, iar în aroganţa noastră atunci când cineva ne atenţionează că am greşit undeva, simţim că persoana respectivă are ceva cu noi, are un dinte împotriva noastră, vrea să se răzbune pe noi pentru ceva ce probabil i-am făcut cândva. Într-un interval de câteva minute construieşti tot felul de scenarii mai mult sau mai puţin de domeniul ştiinţifico-fantasticului cum că omul care a îndrăznit să ne atragă atenţia unde am călcat strâmb are ceva personal cu noi, scenarii care se află doar în mintea noastră, şi nici de-al dracului nu am admite că am greşit, până într-un final când nu o mai putem ţine pe a noastră şi suntem nevoiţi să recunoaştem că am călcat strâmb.
Felicitări pentru ultima frază, extrem de lungă, pe care ai reuşit s-o închei cu bine.
„Călcat strâmb” în limba română are sensul de înşelat. Curvie sau preacurvie, respectiv. Mă îndoiesc că e vorba de asta. Recomand „călcat pe bec”, „dat în bară”, „am dat cu oiştea-n gard”. Ştii vreo variantă ardelenească ?