Astăzi am de mers la o nuntă, ca invitat de data aceasta, zic de data aceasta pentru că nu am mai fost la una de câţiva ani buni, ca invitat, să tot fie 5 deja. Ultimele nunţi la care am participat au fost în rolul ospatarului, la care nu am avut cum să scot gagicile singure la dans pentru că eram în timpul serviciului, şi erau har Domnului de multe, cel puţin la nunţile pe care le-am prins :D. Nu mai ştiu care sunt obiceiurile, dar bănuiesc că încă se mai fură mireasa, se mai prestează pe dansul pinguinului, puşca şi cureaua lată şi alte asemenea şlagăre mioritice.
M-am pregătit cum se cuvine. Mi-am scos de la naftalină costumul, nu l-am mai purtat de la banchet când am terminat liceul, chemeşa albastră (nu o iau pe aia albă că iar dau a ospătar şi mi-or cere nuntaşii ceva de băut. îs păţit) cravata (iau cravata nu papionul din acelaşi motiv ca şi cămaşa albastră) şi pantofii eleganţi.
Nunta la care am de mers e a unui vecin de palier, băiatul ăl mai mare din familie, cu care am crescut de mici. Vă spun sincer că nu prea sunt fan al nunţilor şi în general al evenimentelor astea kitchoase la care trebuie să-ţi pui hainele alea bune, să te îmbraci la patru ace, ca să faci impresie bună când intri în sală, să arăţi a domn/doamnă/domnişoară elegantă, cu stil. Nu mă simt în largul, mie îmi plac evenimentele unde te simţi relaxat, nu privit din toate părţile de tot felul de oameni cu care nu ai nimic altceva în comun decât faptul că eşti rudă/tovarăş/prieten/ă cu mirele ori mireasa. Dar mi s-a atras atenţia că e oarecum datoria mea să merg la nunta vecinului, o obligaţie cum ar veni, ca atunci când mă însor io (în curând va veni şi ziua aia) să aibă cine veni la nunta mea, că vezi doamne nu a avea cine să vină. Principiul pe care ar funcţiona nunţile în ziua de azi: io vin, mănânc, beau, eventual mă şi distrez dacă am cu cine şi cotizez la sfârşit, dar şi tu eşti obligat să dai curs invitaţiei mele la nunta mea, să bei, să mănânci bine, eventual să te şi distrezi dacă ai cu cine şi să cotizezi la final.
Am mai fost şi la alte nunţi şi de fiecare dată am simţit acel disconfort la început. Până vezi lumea, până bârfesc femeile de la masa ta toate rochiile şi costumaţiile nuntaşilor, până se dă startul la haleală (aţi văzut că aici întotdeauna există un om lihnit de foamne care dă startul la îngurgitat aperitivele, folosind o vorbă clasică, „no, mâncăm şi noi astăzi…”. Până atunci nimeni nu a îndrăznit să se atingă de platoul din faţa lui, doar aşa, o măslinuţă, un căşuţ, o bucată de sălămel pe furiş când nu se uită nimeni. Cum a deschis curajosul subiectul cu mâncarea, imediat toţi au sărit ca şacalii pe pradă, dând impresia că nu la asta le-a stat gândul tot timpul.
După ce scapi de starea aia de disconfort de la început, începi să te destinzi, mai cu o bere, mai un păhărel de tărie, mai schimbi o vorbă cu comesenii, mai un dans până ce curge apa pe tine, mai o domnişorică luată la un bluz. Şi uite aşa, mai trece o nuntă, iar ce ai făcut pe acolo vei vedea poate a treia zi după scripturi pe fosbuc, dacă a fost cineva atât de treaz încât să mai dea cu bliţul.
Aşadar la nuntă se merge din obligaţie mai mult decât din plăcere, iar faptul că unii încerc să pară fericiţi şi zâmbăreţi e doar pentru a-şi masca cumva frustrarea banului lăsat ca dar de nuntă.