Despre România aceea tristă.
Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară?
Am fost plecat doar patru ani pe-afară;
Azi am venit şi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.
O caut peste tot, am fost şi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.
Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.
Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:
„Vine? La anu’, cred! Acu-i la treabă,
La noi în ţară-i multă sărăcie.
Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!”
Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară
Cântată de poeţi odinioară,
Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.
Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă… de pe Lună
Chiar, voi n-aţi văzut, pe jos, o ţară,
Călcată în picioare şi murdară?
Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!
Autor necunoscut. Găsită pe facebook.
Leave a Reply