Unul dintre cele mai bune documentare văzute de mine în ultima perioadă a fost aseară la CInema Florin Piersic, în cadrul ediției a 18-a de TIFF, și este „Simfonia fabricii URSUS / Symphony of the URSUS factory”, realizat de regizoarea poloneză Jasmina Wojcik. Și am rămas atât de impresionat încât am zis că trebuie să scriu câteva rânduri.
Documentarul a fost realizat după o muncă de 9 luni și este un tribut adus fabricii poloneze de tractoare URSUS, construită în 1923 și care a avut în zilele ei de glorie 20.000 de angajați și scotea 100-200 de tractoare pe zi. A fost pusă pe butuci de statul polonez, la fel ca multe fabrici din România, iar acum e o ruină.
Regizoarea a găsit câțiva foști angajați ai fabricii, pensionari, și le-a adus povestea în lumina reflectoarelor. O poveste tristă despre nostalgia unui loc de muncă care pentru mulți era a doua casă. La fel ca-n orice fabrică, și la URSUS angajații erau ca o familie, făceau petreceri de zile de naștere, mergeau în excursii, era o atmosferă plăcută și munceau în armonie.
Salariile erau bune și plătite la timp, aveau asigurate masa de prânz, iar oamenii erau dedicați muncii lor, fiecare își cunostea foarte bine meseria, nimeni nu se băga peste treaba altuia și totul era bine pentru toata lumea. De ce a fost nevoie să se strice asta și de ce a fost nevoie să fie distrusă industria care producea ceva, numai Dumnezeu știe?
Un citat foarte bun din documentar de la un fost angajat al URSUS: „Democrația este pentru cei aflați la putere”.
Efectiv mi-e foarte greu să înțeleg logica de ce toate țările estice și-au îngropat industria și privatizat fabricile care produceau ceva? E peste puterea mea de înțelegere. De ce am fost și noi și polonezii atât de proști încât să distrugem o industrie care funcționa și produceam ceva pentru export?
Noi rămânem cu întrebările, iar alții cu banii câștigați de pe urma privatizării.
Trist.