Conform unui studiu neoficial realizat de mine, am ajuns la concluzia că 95% dintre cei angajaţi în câmpul muncii cu program fix suferă de sindromul zilei de luni şi am un mesaj pentru ei: „Fraţilor, vă rog, încetaţi să-mi aduceţi aminte LA FIECARE ÎNCEPUT DE SĂPTĂMÂNĂ că e din nou luni, am şi eu un nenorocit de calendar care îmi spune în ce zi ne aflăm. Mulţumesc”. Pe scurt, unii se simt oarecum datori să-ţi readucă aminte la fiecare început de săptămână că e din nou luni. În special pe reţelele sociale se întâmplă acest lucru, undeva altundeva. Pe facebook găseşti statusuri de genul „iar e luni, unde-i weekend-ul, e luni, luni, luni, luni”. Pe twitter idem. Ziua de luni a devenit un fel de sindrom privit cu repulsie, hai să nu-i zic o boală că sună urât, dar a ajuns să fie privită ca o zi groaznică, ziua în care toată lumea se întoarce la muncă după două zile de leneveală în weekend şi stat tolăniţi în fotoliu cu telecomanda în mână. Ştiu că e greu să munceşti, vorba aia, şi să te caci e greu, dar din păcate posturile de director sunt cam ocupate toate şi încă nu s-a creat programul acela de muncă perfect: cu o zi de muncă şi şase de pauză într-o săptămână, aşa că n-aveţi încotro. Şi eu am muncit la fel ca voi, şi eu m-am trezit la 7 ca să ajung pe 8 la servici, ştiu cum e, been there, done that, dar nu m-am lamentat niciodată la gândul că am început o nouă săptămână. Pur şi simplu, mi-am văzut de treabă şi am privit începutul de săptămână cu entuziasm şi foarte optimist.
Când apare câte unul sau una cu o replică pe măsura inteligenţei, ceva de genul cu „…iar e luni”, îmi vine să-i zic: „serios, să mori tu că-i luni? să ştii că nu ştiam ce zi e dacă nu veneai tu să-mi zici, am noroc cu tine că mă ajuţi să nu pierd noţiunea zilelor”, dar mă abţin că nu vreau să mă cert cu nimeni. Pana mea, nu v-aţi săturat să repetaţi aceeaşi placă cu ziua de luni la fiecare început de săptămână?