Chiar dacă nu s-a implicat activ în evenimentele ce au loc zilele acestea în Libia, România ar fi avut destule metode prin care i-ar fi putut sprijini pe colegii francezi, englezi şi americani. Alternative erau destule, nu trebuia să ne folosim forţa militară care nu există ca să intervenim în forţă, era de ajuns să trimitem cele mai letale arme din dotare. Pentru că noi suntem pacifişti, nici nu am fi fost nevoiţi să folosim arme de foc, avem cel mai periculos armament pentru război. De ce credeţi că nimeni nu ne-a cerut sprijinul? Pentru că se tem de noi, ştiu că dacă venim peste ei curăţăm tot, noi nu stăm la poveşti cu tratate de pace. Să aduci românul în război îi ca şi cum ai duce un tigru bengalez într-o măcelărie.
Primul pas ar fi fost să trimitem infanteria ca să-i cureţe pe soldaţii libieni – fraţii lui Bercea Mondialu. Într-o zi i-ar fi lăsat fără muniţie, arme şi haine. Dacă i-am fi dotat şi cu câte o pereche de şosete de fotbalist român (se ştie că fotbaliştii român aleargă mult, uneori fără folos, dar aleargă) atunci cu siguranţă i-ar fi pus la pământ pe libieni şi n-ar fi ştiut ce i-a lovit.
Al doilea pas ar fi fost să trimitem un bastion de pensionari să cureţe şi ce a mai rămas după fraţii lui Bercea. Ştiţi că toţi pensionarii trecuţi de 60 de ani sunt pasionaţi de oferte şi mega-reduceri, nu e vina lor, aşa e spiritul românesc. Se spune că doi pensionari ar devasta un supermarket în două minute. Imaginaţi-vă ce ar face câteva zeci de mii de pensionari cu o ţară ca Libia dacă li s-ar promite un kilogram de zahăr la sosirea în ţară pentru fiecare „amintire” adusă de pe pământul libian (o cască de soldat, un ak47, un pumn de muniţie, o turelă de tanc, o şenilă, gradele de pe umărul lui Gaddafi, pălăria lui Gaddafi, mărunţişuri din astea) În doua zile Libia ar fi şteasă de pe faţa Pământului mai repede decât şi-ar face un tsunami treaba. Dar ştiţi cum, nimic n-ar mai rămâne din Libia. Tot ar lua românii, ce dacă nu le trebuie, ei iau, că „nu se ştie când om avea nevoie”.