Simona noastră ne-a redat sentimentul de mândrie

În 2008, o tânără jucătoare de tenis de la malul Mării Negre, din Constanţa, cu aspiraţii şi vise ca orice alt sportiv aflat la început de drum, reuşea să devină campioană la junioare în vestitul turneu parizian Roland Garros. Numele ei era Simona Halep. Un nume necunoscut pentru România şi lumea tenisului. Nimeni nu a dat prea multă importanţă acelui moment şi puţini oameni i-au acordat încredere, pentru că în fond şi la urma urmei mulţi sportivi talentaţi s-au pierdut pe drum şi nu au reuşit să facă pasul spre marea performanţă. Nu şi Simona. Ea a luptat, a transpirat şi nu s-a pierdut pe drum precum alţi tineri. Părinţii ei au crezut cel mai mult în „steaua” lor, au luptat pentru ea, au susţinut-o la maximum, iar 10 ani mai târziu a venit prestigiosul trofeu de la senioare, din postura de lider mondial în ierarhia WTA. Asta da performanţă şi creştere.

Mi-e greu să îmi găsesc cuvintele după succesul uluitor al Simonei, într-o zi de sâmbătă, 9 iunie 2018, care va intra în istoria sportului românesc, o zi memorabilă în care România a trăit una dintre cele mai mari bucurii şi satisfacţii de la Mondialul de fotbal din ’94, când „Generaţia de aur” a scos zeci de mii de oameni în stradă.

Simona a luptat până la final, a crezut în forţa ei, nu a mai repetat greşelile din finalele trecute şi a primit ceea ce merită un adevărat lider mondial – un trofeu de Grand Slam – primul din cariera ei. Să sperăm că nu va fi ultimul şi vor urma şi altele după acesta, căci potenţial are, talentat există şi e în formă mare. Titluri de Mare Şlem vor mai exista în palmaresul ei, sunt ferm convins de asta, am încredere în ea şi în munca pe care o depune zilnic, iar faptul că reuşeşte să se menţină în poziţia de lider mondial şi în faţa atâtor jucătoare poate cu o mai mare experienţă nu e o simplă întâmplare.

Chiar dacă am urmărit Marea Finală de la Roland Garros pe un ecran mare montat în centrul Clujului, alături de alţi iubitori ai sportului alb şi nu numai, am trăit meciul la intensitate maximă şi m-am simţit ca şi cum aş fi fost acolo, pe arena centrală a turneului parizian. M-am bucurat pentru fiecare minge câştigată de jucătoarea noastră şi m-am întristat atunci când Stephens lua un game sau îi intra o minge bună. Am trecut de la agonie după finalul primului set adjudecat de americancă la extazul câştigării setului secund de către Simonica noastră, iar apoi la emoţiile unei ceremonii perfecte.

În timp ce urmăream parcă vrăjit gala de premiere, cu ochii înlăcrimaţi de momentul emoţionant, sentimentul acela de mândrie naţională pe care îl credeam pierdut a reapărut în sufletul meu atunci când am văzut-o pe Simona noastră ridicând trofeul mult râvnit deasupra capului. Atunci am simţit că nu e totul pierdut în ţara noastră.

Să câştigi un Grand Slam şi să intri în galeria selectă a câştigătorilor unui asemenea turneu prestigios e un vis devenit realitate pentru orice jucător sau jucătoare, iar acest vis nu se poate îndeplini decât prin foarte multă muncă, dăruire, perseverenţă, încredere în sine şi putere. Puterea de a trece peste toate finalele pierdute, peste accidentările care te-au scos din circuit, peste turneele în care ai fost eliminat de jucătoare mai slab cotate şi să mergi mai departe, cu capul sus şi încredere că va veni şi ziua ta. Ziua aceea pentru Simona a venit.

Îţi mulţumesc, Simona, că m-ai făcut fericit şi mândru că sunt român! Îţi mulţumesc că bucuria ta m-a făcut să uit pentru câteva ore de problemele mele de zi cu zi şi să trăiesc alături de tine această performanţă istorică.

Din punctul meu de vedere avem patru sportivi români în activitate care sunt cei mai buni ambasadori ai sportului românesc peste hotare la ora actuală, iar aceştia sunt: Simona Halep, Cristina Neagu, Cătălina Ponor şi Marian Drăgulescu. Să ne bucurăm că suntem contemporani cu ei şi să le mulţumim pentru toate bucuriile pe care ni le-au adus în toţi aceşti ani în sporturile unde excelează.

Vă mulţumesc că existaţi!